Din ce in ce mai multe volume de grup acorda, de un timp incoace, o surprinzator de mare importanta asa numitelor calitati performative ale poeziei. Spectacolul din literatura si din afara ei trece astfel, fara vreun anunt preliminar, pe dinaintea literaturii insesi. Iar naratiunea, tot mai destructurata in versurile tinerilor poeti, se incheaga din nou in jurul unor factori, orice le-am face, conjuncturali.

Sunt observatii pe care, in intregul ei, o carte ca Nasturi in lanul de porumb, reunind texte ale participantilor la tabara de creatie anuala – si autumnala – de la Savarsin, le genereaza automat. De la prefata empatica, conceputa, totusi cu sistema, de Bogdan Cretu pana la poemele unor autori tineri ca Vlad Moldovan, Constantin Acosmei, Serban Axinte, Cristina Ispas, Claudiu Komartin, Stefan Manasia, Rares Moldovan, Oana Catalina Ninu, Alexandru Potcoava, Monica Stanila, Radu Vancu si V. Leac. Nu ma intreb ce-i leaga pe acesti poeti, destul de dispersati si ca geografie, si ca formula, si ca valoare. Ci, ca sa-mi duc relativa exigenta teoretica pana la capat, ce compacteaza, intre doua coperte, aceste texte, intre noi fie vorba, eterogene.

De reconstituit, nu reconstitui nici un algoritm de selectie. Prea putine pentru a reprezenta, bibliografic ceva, prea cunoscute pentru a intra sub specia ineditelor, ele prilejuiesc un tip special de contact cu cititorul ipotetic, in zona de intersectie dintre avanpremiera si aducere aminte. Cazul emblematic mi se pare cel al lui Constantin Acosmei, despre care am discutat chiar saptamana trecuta. Izolat intr-o perfecta liniste editoriala, el scrie aici, in mod neasteptat, o replica a unei replici. Daca, luand ca model un faimos poem, de glorie orala, a lui Ion Muresan, Radu Vancu le caina pe sarmanele sotii ale alcoolicilor, poetul iesean se apleaca, grijuliu, asupra tot atat de sarmanilor prieteni:

„Vai saracii, vai, saracii prieteni ai celui care nu stie sa bea !/ Nici lor nu le zice nimeni o vorba buna, ci au parte numai/ de jigniri si insulte, mai ales catre dimineata, cand pe pacatos,/ din senin, il cuprinde amocul. Isi atinteste in gol ochii sticlosi/ si in inima lui creste abrupt un munte de ura (face pe prostul,/ face pe desteptul, face pe nebunul, se da de ceasul mortii…),/ iar ei incearca sa-l potoleasca si de nimic nu le mai tihneste.”

In sine, reverenta aceasta da seama despre trasatura performativa a prezentei antologii. Cum, intr-un fel nu cu mult diferit, da seama si un poem dedicat de Claudiu Komartin lui Stefan Manasia, intitulat, barbateste si ritmic, Eurotanasia. Mai declamativ, insa, decat acestia, se arata a fi criticul literar Bogdan Cretu, in incercarea de a absolvi – de fapt – concursul de poezie de marotele care circula, atat de frecvent, in jurul ideii de concurs. Administrand, de la bun inceput, mari rezerve de talent, cronicarul cade, dupa logica mea, intr-o capcana silogistica specifica celor din specia lui, atunci cand gloseaza asupra imposibilitatii de coagulare generationista a celor prezenti aici. De acord, cu atat mai mult cu cat nu despre acestia fusese, dintru-nceput vorba. Ci, nu ma-ndoiesc ca Bogdan Cretu o stie, despre o alta lista de nume.

Dificultatea unei optiuni – intemeiate pe valoare – pentru unul din cei doisprezece concurenti e justificata cu dibacie de rabin. Grupandu-i, in fuga retoricii, doi cate doi, fata in fata, candidatii par, intr-adevar, mult mai omogeni. Asa cum si steagurile unui celebru politai par, in auz, mai multe.

As mai avea un repros de facut, dar nu mi se pare elegant sa caut, acum, nici nasturi in lanurile de porumb, nici noduri in cele de papura.

Cosmin CIOTLOS