Dumitru Badita reuseste, la al doilea volum, sa devina cu atât mai cunoscut si
mai apreciat cu cât editura la care publica e mai obscura si – asa zicând – mai
depreciata. Caci daca debutul sau la dificil observabila Vinea, intitulat Unghii lungi si
cumsecade, a trecut, chiar în ochii celor care l-au citit, drept o carte pasabila, actualele
Poeme prerafaelite, mai degraba sapirografiate de invizibila Pontica au toate sansele
de a atrage atentia asupra unei poezii, nu scandaloase, dar, cum se zicea cândva,
adevarate. Adica, pentru a aduce în prezentul sinceritatii sintagma aceasta susceptibila
de ipocrizie, imuna la ierarhii.

Titlurile celor doua carti spun, prin ele însele, aproape tot. De la o marinimie
blânda, Badita trece, în ceea ce priveste atitudinea, la o politete asumata polemic.
Bunul simt naiv, deprins empiric de-acasa, se transforma în doctrina, riguros
asimilata, a elegantei cuceritoare. Stilistic, convertirea nu lasa urme evidente. Aceeasi
austeritate ornamentala a propozitiilor obtinuta cândva cu vadite eforturi expresive
apare acum sub forma – saturata semantic – de sentinta.

Remarcabil mi se pare, între alte câteva, unul din poemele situate catre
începutul cartii: „masina spala/ aerul ventilat usuca/ mai târziu mâna sorteaza dupa
model/ culoare lungime// de fiecare data ramân câtiva ciorapi fara/ pereche/ îi pun
într-o plasa o arunc prin hornul gheenei// situatia 1: femeia de serviciu nu gaseste
plasa în final dispare în rampa de gunoaie a/ orasului/ situatia 2: femeia de serviciu
gaseste plasa/ o expune pe capacul tomberonului scos în/ strada// omul care doarme pe
cartoane sub balcoane/ o recupereaza: ciorapi bine spalati/ confort pentru o
saptamâna.”

Aluzia la începuturile lui Dan Sociu, probabil tot atât de putin profesionist
editate, e de un haz nebun. Într-un fel, ca orice obiect prerafaelit, volumul acesta îsi
declara, foarte raspicat, intentiile. Dovada sta lejeritatea cu care Badita depaseste
discretul incident aluziv. Urmatorul poem reitereaza curajos episodul, dar fara nici o
umbra de malitie jubilanta: „unii muta megastructuri/ eu nu am fost în stare sa plasez
mormanul de/ ciorapi în masina de spalat/ am scotocit în dulap dupa o punga plina cu/
ciorapi desperecheati/ ramasi de la ultima spalare// de obicei îi arunc în hornul
gheenei: ajung în/ groapa de gunoi a orasului/ sau încalzesc labele unui homeless//
acum i-am pastrat pentru mine: unul gri/ în stângul unul maroniu în dreptul.”

Astfel de rafinamente compozitionale, care nu se opresc la pragurile lapidare
ale versurilor, constituie garantia unei inteligente poetice admirabile. Îi lipseste,
totusi, acestei calitati, o anume omogenitate, de vreme ce, o data cu cresterea suflului
– semn de orgoliu al experientei – poemele din final îsi sting inexplicabil, de la un
numar de versuri încolo, scânteile.

Din momentul acesta, cel putin pâna la urmatoarea carte, îl consider pe Dumitru Badita unul din cei mai interesanti poeti aparuti la noi dupa doua mii. Nu spun mai mult pentru a evita, pe cât se poate, eventuala confuzie, impusa de titlu, cu John Ruskin.

Cosmin CIOTLOS