Dintre cele trei carti publicate de Radu Vancu inainte de Monstrul fericit, cea din urma, singura de altfel care nu-i de poezie, pare a-i fi fost poeziei sale de cel mai mare folos. Caci, daca in Epistole catre Camelia (2002) sau Biographia litteraria (2006), o unda de ivanescianism strabatea totusi volumele tanarului poet sibian, o data cu investigatia critica asupra autorului lui mopete (editata in 2007 sub semnul discretiei absolute), putem vorbi in cazul lui despre o nedisimulata proclamatie de independenta. S-ar zice ca, sub aspectul metodei, critica literara prieste. Cu atat mai mult lui Radu Vancu, a carui dependenta fata de model nu implica vreun iremediabil mimetism scriptural, ci, cel mult, o apasata afinitate de lectura. Discipolul urmarea atent privirea maestrului, nu, ca atatia altii, mana lui. Sigur ca o asemenea emancipare era, chiar de la inceput, predictibila. Dar ramane meritul unor comentatori tenaci (ii numesc pe Bogdan Cretu si pe Dragos Varga) acela de a fi crezut in ea fara nici o rezerva.

Ce se schimba, intai si-ntai, in acest Monstru fericit e prozodia. Versurile nu mai ating intinderea de altadata si nici nu se mai grupeaza in structuri riguros masurate dinainte. Mobilitatea e sensibil sporita, de la detaliul esential al subtitlului (caci volumul intreg e clasat drept poem) pana la amanuntele accesorii ce tin de fluxul si refluxul adecvate tuturor acestor pasiuni fluide. Lucrul poate parea, astazi, lipsit de importanta. Numai ca la Radu Vancu el se petrece in premiera. Adaptarea la ritmurile generatiei, in tot ce are aceasta mai valoros, necesita, ca si alte gesturi cumsecade, curaj:

“Dragostea noastra-i un alcoolic batran:

Efuziune & tafna.

Extaz & depresie.

Cainta & dipsomanie.

Dependenta absoluta.

Pe de alta parte, si antialcoolica si abstinenta

ca un pilot neoprotestant din trupele NATO,

tot o dragoste dementa intr-o lume dementa ar ramane.

Atacul in looping pregatit rabdator

ar face parte tot din lumea care intra in looping

cand suna telefonul, pe display scrie Cami

si cohortele de sticle complica dorul,

dupa cum tot déja-vu e si pornirea kami-kaze

sa cobor botul avionului

si sa-nfig lumea-n varful lui

ca pe un fluture cap-de-mort.

Naiba stie. Dragostea noastra

se amuza imitand un alcoolic batran.

Asta e. 4 apeluri pierdute, spune inamicul Philips.

Trag cu nadejde din sticla. E vremea sa pornesc, Cami Kaze profesionist,

Catre tine.”

Iata felul lui Radu Vancu de a se da pe brazda. Ce se poate instraina, adica limbajul, instraineaza fara mustrari de constiinta. Ce e al lui in schimb, poarta dupa sine, cu orice risc, de la o carte la urmatoarea: imaginile finale ale tatalui, ingaduintele smulse ale sotiei, aburii complecsi ai etililor, deceptia rutinanta a sedintelor de catedra. Datorita acestora, spre cinstea autorului, Monstrul fericit e permanent momit de o teza, dar niciodata dresat de o doctrina. Gasesc semnificativ faptul ca nici chiar interstitiul eseistic intitulat, destul de naiv, Radu, sa asculti de Cameluta, dar manuit cu o abilitate livresca fara cusur, nu sfarseste, dupa prelungi distilari argumentative, in bigotism bahic.

COSMIN CIOTLOS