Omniprezent, alcoolul catalizeaza, la Radu Vancu, nu actul poetizarii, ci poezia insasi. Apologia e filologica, iar efectul, din fericire, intarziat. Sa ma explic. Intre boema mortificanta, lipsita de orice interes, cu care cocheteaza una din cele mai bune antologii de poezie recenta (Bautorii de absint) si filologia surprinzatoare pe care si-o asuma lucid volumul lui Radu Vancu balanta se inclina in favoarea celui de-al doilea. Nu din considerente, ca sa zic asa, morale, ci din stiinta exacta a evitarii cliseului. Fara aceasta, si mai ales fara eseul invocat in urma cu o saptamana, ultimul poem din Monstrul fericit, inchinat lui Ion Muresan ar fi fost, in cel mai bun caz, pasabil. Asa, insa, imi permit sa-l citez entuziast adaugand ca preambul un fragment din falsul manifest teoretic:

„De aceea, in numele bautorului burghez care sunt, si in numele eventualilor bautori, fie ei metafizici sau burghezi, care vor sa mi se alature, anexez un mic exercitiu de devotiune pentru poezia lui Ion Muresan, dar mai ales pentru sotia mea, pentru ca, totusi, mistica adevarata nu e atat in inimile bautorilor, cat in cele ale nevestelor lor.

Poemul despre elocinta

Vai, saracele, vai, saracele neveste de alcoolici!

Cum nu le spune lor nimeni o vorba buna cand noi,

intorsi acasa inmiresmati

si cu pielite pe ochi ca niste pasari mari adormite,

le vorbim cu elocinta si clarviziune

despre lucrurile cu adevarat importante.

Si sarmanele neveste asculta si aproba,

injgheband cu rabdare in inima lor curata

discursul pe care, cu o remarcabila elocinta,

ni-l vor darui dimineata,

cand ziua cu panza ei ghimpata ne va insangera ochii.”

La Vancu, precautiile reprezinta marca excelentului control artistic. Am semnalat-o pe cea mai eficienta dintre ele. Sunt, de buna seama si altele in volum, nu putine, plasate intotdeauna in preajma cate unui scenariu accentuat cultural. (De pilda atunci cand Marx e convocat pentru a justifica nu o noua ordine mondiala, ci cutare deprindere middle class.) Intelese larg, in ipostaza lor de codificari sociale, ideologiile isi fac loc in fiecare poem, cate doua, spre a se concura. Unele motivate politic, altele psihanalitic, altele camaradereste, altele pur si simplu biologic, toate au de infruntat, macar o data, teza ludica Monstrului fericit (justificata probabil de un puternic impuls creationist):

„Alcoolul face tot mai putin pentru mine,

ca un prieten bun la care am apelat

pana am ajuns sa-i stau in gat.”

Gamei cunoscute de obsesii, generationiste sau individuale, el ii adauga, de fapt, un sparing-partner redutabil. Izbitoare la inceput prin intensitate, alcoolurile par sa se evapore pe parcursul lecturii. Performanta Monstrului fericit rezida, prin urmare, nu, cum gresit s-ar putea crede, intr-o penetratie, ci intr-o absorbtie tematica fara rest. Diferenta aceasta separa, in genere, poezia irelevanta de literatura adevarata. Pe aceasta din urma, Radu Vancu o are in sange.

Cosmin CIOTLOS