Se apropie, din ce in ce, premiile Uniunii Scriitorilor. Nominalizarile au fost anuntate deja. Nu le discut, desi in legatura cu prea multe dintre ele am tentatia sa ridic mari semne de intrebare. Totusi, un fapt imbucurator mi se pare prezenta, la categoria distinctiilor speciale, a lui Ion Iovan, autorul uneia dintre cele mai frumoase carti aparute la noi dupa 1990. Ea se numeste, in formula contrasa, caci titlul e realmente greu de pronuntat de la cap la coada, Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale. Am comentat-o, chiar in zilele fierbinti ale aparitiei, in Romania literara. Am laudat-o intr-o ancheta a revistei Dilemateca, sperand ca soarta receptarii ei sa nu fie atat de cruda ca in cazul precedentului eseu monografic dedicat aceluiasi fiu abrupt al lui Caragiale. Am alcatuit, pentru Jurnalul National, o schita de portret al aproape necunoscutului autor Ion Iovan.

Mare lucru n-ar mai fi, asadar, de spus cu privire la cartea in sine. Ea reprezinta, pe scurt, o reconstructie fabuloasa a la maniere de si par les yeux de Mateiu Caragiale. Zilele incendiare ale interbelicului, cu deviatii politice extremiste si reforme personale oculte sunt admirabil prinse in pagina. Fraze intregi din Craii de Curtea Veche, din Remember sau din Sub pecetea tainei se regasesc cu delicii in masivul op reconstitutiv al lui Iovan. Exercitiul e borgesian, pentru ca nu face apel la palimpsest pur si simplu, ci la memoria unei forme de palimpsest, asa cum un personaj al sud-americanului intra nu pe cale testamentara, in posesia manuscriselor lui Shakespeare, ci, telefonic, in aceea a amintirilor lui Shakespeare. Pana aici, adica atat cat se intinde jurnalul fictional, cartea poate placea, cu deplina sinceritate, intregului club al mateinilor. De aici incolo, insa, o data cu epistolarul inedit al unui presupus copil ilegitim pe care l-ar fi avut, dintr-o legatura extraconjugala, marele bastard al literaturii romane, incepe adevaratul delir prozastic. La putina vreme dupa moartea lui Mateiu Caragiale, moarte suspecta sub aspectul medicinei legale, se naste, asadar, dintr-o bibliotecara de la Fundatiile Regale, Jean Mathieu. Nu mai evoc detaliile binevenitului exil de care, in plin comunism, acesta va beneficia. Esential e ca, la sfarsitul regimului, intors in tara sa marite cu folos financiar foile risipite din memorialistica tatalui sau, cinicul Jean Mathieu va ajunge sa cunoasca si sa amendeze aproape tot ce insemna intelectualitate publica militanta in zilele mineriadelor. Ce reiese, literar, din acest contact merita citit cu toata atentia. Pentru ca arunca in aer, chiar printr-o ecuatie realista, metoda realismului grunjos care face, cu regret o spun, valuri intre criticii semnificativi ai actualitatii. A citi cartea lui Ion Iovan, in intregul ei, prin prisma adecvarii la o lume palpabila e un act de perfecta stupiditate. (Dovada penibilul articol entuziast din Cronica Romana in care se exalta nici mai mult, nici mai putin decat gasirea, dupa ani de cautari, a acestor manuscrise considerate, de la Cioculescu incoace, pierdute. Trista copilarie trebuie sa fi avut recenzentul in cauza, atata vreme cat nu numai umorul, dar si facultatea ludica i s-a atrofiat in asemenea grad!)

Si iata cum, dintr-una-ntr-alta, ajung din nou la chestiunea frumoasei, in definitiv, nominalizari pentru premiul special al Uniunii Scriitorilor. Sunt mai degraba concesiv cu aspectul acesta pentru ca, atata vreme cat, dintre cei cinci critici literari membri ai juriului, nici unul nu s-a invrednicit sa scrie macar o cronica despre cartea lui Ion Iovan, facand astfel o demonstratie publica de lectura, ma cam tem ca gestul, corect valoric, e totodata profund incorect etic.

Cosmin CIOTLOS