Cat timp am coordonat colectia de poezie no name, am evitat sa comentez carnetelele gandite si alcatuite, in regie proprie, de Un Cristian. Deontologia profesiei de critic literar limiteaza, daca nu chiar interzice, asemenea tentatii imanentiste. E nefiresc sa enunti verdicte explicite unor autori carora, prin actul editarii, le-ai dat deja girul. (Ca sa nu mai spun ca e neprincipial sa le tai altora macaroana dupa ce, ca sa zic asa, tocmai i-ai invitat la masa.) Acum, colectia underground no name nu mai exista. Si, odata cu ea, a disparut din dreptul meu si eventuala suspiciune de conflict de interese. Intr-un fel, e mai bine asa.

Cu atat mai mult cu cat infatigabilul Un Cristian continua sa-si faca treaba. Exemplar. Voi discuta, in doua episoade, cele mai interesante aparitii ale proaspetei colectii numite, un pic nostalgic, Biblioteca de poezie.

Nu ma surprinde deloc prezenta in planurile editoriale a unui autor de talia lui Octavian Soviany. (De vreme ce nici Angela Marinescu, prin Tacere sexuala, nu e straina de un experiment purtand aceeasi marca.) Ciclul de poeme Marii oameni ai revolutiilor pare conceput special pentru un astfel de format maniabil. Daca ar fi fost tiparit in alte conditii, mai putin minimaliste, si, eventual, in compania altor texte (cu aceeasi conditonare), probabil ca ar fi avut numai de pierdut.

Un fior de Edgar Lee Masters taciturn pare sa strabata aceste discursuri intimist reactionare. Caci in fata mortii individuale – ea insasi o republica democrata – protestul social nu-si mai are rostul. Toti cei doisprezece actionisti utopici consemnati de Soviany, de incarcaturi morale diferite si de talente ideologice la fel de eterogene, isi etaleaza in premiera jumatatea de chip pe care n-au aratat-o niciodata maselor. Toti au, ascunsa sub manta, cate o vioara a lui Ingres. Gadele Sanson deplange predestinarea melodica a propriului nume si se viseaza in taina profesor de muzica. Marat suspina dupa scolile sanitare timpurii. Cruzimea lui era, de fapt, o defulare chirurgicala. Saint-Just e un frigid desavarsit pana in clipa mortii, cand isi permite o nebuneasca juisare cefalica. Marx mizeaza totul pe o bere proaspata aruncata, floral, pe mormant. Si asa mai departe, pe urmele numerice ale apostolilor.

Unul dintre cele mai reusite poeme e rostit de vocea intraductibila a lui Pol Pot:

„In locul oraselor

am ordonat sa se

planteze orez.

Si, fiindca

nu aveam gloante,
oameni mei

lucrau cu

maciucile, sporind

zi de zi

productia de

ingrasaminte.

Construiam

socialismul din

jungla, iar uneori

urinam sange

din pricina

unei boli de

rinichi.

Despre lupta de clasa

am invatat din

privirile galbene ale

tigrilor.”

Ca interesul lui Soviany nu e, nici cat negru sub unghie, ideologic, o arata absenta oricarei tendinte localiste din canonul restrans al martirilor sai. Degeaba veti rasfoi carnetelul in cautarea unor ca Tudor Vladimirescu, Vasile Roaita, Lucretiu Patrascanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau, mai aproape de noi, Gelu Voican Voiculescu. De altminteri, cred ca insasi pasiunea neasteptata pentru revolutii vine, la Soviany, pe filiera etimologica, din cultivarea sistematica in poezie a revolutului.

Cosmin CIOTLOS