Mandala, volumul de debut al Oanei Catalina Ninu rezulta, si el, din exploatarea unor stari intense. Nenumite ca atare atunci, acestea se transforma astazi, prin carnetelul omonim aparut in colectia Biblioteca de poezie, intr-un subversiv jurnal de creatie postdatat. Cam asa, putem presupune contrafactual fara prea multe precautii, trebuie sa fi aratat crochiurile care au precedat poemele din acea prima carte. Lucide, algoritmice, directe, asexuate, dotate cu un instinct vizual aproape fotografic. Restul (cat se adauga) era lest. E drept ca aceasta laudabila epura nu s-a petrecut spontan. Intre timp, in scrisul tinerei autoare au avut loc sensibile mutatii la nivel tehnic. Sta marturie cadenta diferita a versurilor si, implicit, redimensionarea, cu castig expresiv, a textelor. Astfel de miniaturi sunt, de pilda, incongruente cu litera Mandalei, chiar daca tradeaza unele afinitati spirituale:

„te iubesc/ ca un sobolan care/ isi recunoaste conducta/ ca o bucata de gresie lipita de ciment/ ca un muncitor tragand din chistoc pe ascuns/ ca o liposuctie cu fir metalic/ razuind coapsa pana la os”

Viul se pliaza aici, in masura in care i se permite, asupra mecanicii. Jumatate din imaginile puternice ale acestei livre de poche apartin unei false culturi a subansamblelor industriale. Golurile din infrastructura tubulara a marilor orase devin un redutabil pretext al vidului. Nu intamplator un ciclu se numeste, depeizant, Bordeaux iar altul, de departe cel mai bun, Bucuresti. Din visceralitatea ridicata mimetic de unii critici la rang de criteriu n-a mai ramas mare lucru.

Iata un astfel de poem fara cusur:

„o batranica noaptea cuibarita ca un caine/ pe capacul aburind al unei canalizari/ cartilagiile ei gelatinoase strangandu-se lent pentru a permite/ chircirea ordonata a membrelor/ comprimarea tesuturilor unele intr-altele/ plierea organelor ingemanarea celulelor pana cand corpul insusi/ ia forma perfecta a canalizarii/ in asa fel incat sa fie incalzit in mod uniform/ un corp perfect rotund si plat.”

De la cele dintai pagini, mai acut marcate de fluxul poetic anterior, si pana la cele din urma, de o autonomie a senzatiilor greu de pus la indoiala, crescendoul valoric e evident. Iar aceasta se intampla pe spatii realmente foarte mici. (Amintesc celor mai putini familiarizati cu rigorile manufacturiere ale colectiilor underground ca realizarea unui asemenea carnetel nu presupune mai mult de sase foi A 4.)

Curios ca trecutul de care Oana Catalina Ninu se desparte in ultimul poem e un passe recent. Mandala nu pare sa-i apartina. In schimb, poemele tocmai parcurse, inca proaspete in memorie, da: „stai intr-o camera plina de cuie/ nu te mai joci cu papusile/ le ingramadesti pe toate intr-un dulap/ intr-un loc cald si moale/ cu cheita// intr-o zi le vei gasi tot acolo/ exact in aceeasi pozitie/ vei avea timp sa le crosetezi hainute/ sa le inventezi drame/ sa le mangai parul de plastic si membrele drepte si reci// papusile tale au fost toate niste curve/ acum sunt fardate strident/ cu un strat de praf/ papusile-oameni/ in forma de pietre ascutite/ tepuse lungi si perfecte cu picioarele pana-n gat/ cu ochii mari si tristi ca niste actrite ratate// ai fi putut foarte bine sa le dezmembrezi.”

In definitiv, Starile intense reprezinta o reusita parada de virtuozitate.

Cosmin CIOTLOS