Inainte de a parcurge pe-ndelete cartea lui Ovidiu Simonca, i-am aplicat un fel de test. Am sarit peste celelalte douazeci si patru de personalitati intervievate, nume numai unul si unul, si m-am dus tintit tocmai la Marcel Iures. (Intamplator, ultimul din selectia publicata la Editura Cartier sub titlul Pot sa va mai enervez cu ceva?). Cu Iures, stiam, nu-i usor sa stai de vorba. Daca lui Simonca ii iesea, asa cum de obicei ii iese, ei da, asta era o treaba. N-a fost sa fie insa. Dialogul acesta e mai degraba vacuu. Stilistica incisiva a redactorului Observatorului cultural e, in cazul de fata, fara randament. Bunei documentari ii lipseste adecvarea la subiect. Intrebat cum a ajuns la seria de inregistrari audio din Psalmi, actorul raspunde, abulic dar fara eschive, ca nu mai stie. Nu pare interesat de asemenea confesiuni. Cand, ceva mai jos, Simonca gafeaza vorbind despre recitari in loc de lecturi, e admonestat destul de sever. Pe scurt, prea multe nu se leaga aici.

Ar fi nedrept sa judec volumul, foarte bun altminteri, prin prisma unei singulare nereusite. Doar ca aceasta, asa singulara cum e, spune ceva despre limitele intervievatorului. As nominaliza in primul rand un anume deficit de atmosfera. Simonca, el, n-o creeaza. Ii lasa acest privilegiu imponderabil respondentului. Care, de cele mai multe ori (vezi Nicolae Manolescu, Matei Calinescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Paul Cornea, Mircea Cartarescu, Stefan Agopian si altii, destui) se achita excelent de sarcina. Dar de cele mai multe ori nu inseamna intotdeauna, si atunci, in spatele retelei de replici inteligente, nu mai ramane nimic. Aici isi are originea inca o posibila slabiciune. Aceea care face ca samanta de scandal, pe care Simonca o are in permanenta la-ndemana, sa nu rodeasca chiar de fiecare data. N-as insista asupra acestui aspect, totusi. Simplul fapt ca intervievatorul a reusit sa-l determine pe Mircea Cartarescu sa-i traga un perdaf de neuitat lui Virgil Podoaba e o performanta care se cere salutata.

Specia interviului, la noi, n-are prea mare trecere. Dovada ca o practica in timpul liber, cu si mai ales fara talent, numerosi scriitori. Intre acestia, de regula sufocati de un amatorism ceremonios, Ovidiu Simonca e cu adevarat un profesionist. N-as sti sa mai numesc, astazi, inca unul de calibrul lui. De aceea ma feresc ca cele cateva semne de intrebare pe care le-am ridicat sa fie interpretate drept reprosuri incruntate. Sunt pur si simplu niste accente fara de care nu cred ca o cultura a dialogului e posibila. Or, ce-si doreste un critic literar mai presus de orice altceva e sa stea la taifas, sigur un taifas cat mai intens sub aspect intelectual, cu cartile pe care le citeste.

Am inceput, asadar, lectura enervat de interviul cu Marcel Iures si-am sfarsit-o tonifiat si binedispus, informat si curios, incantat si meditativ asa cum de mult n-am mai fost.

Cosmin CIOTLOS